Vasile Leac
Un cîmp. O masă cu un calculator. În faţa calculatorului un manechin aşezat pe scaun. Fane stă sprijint într-un hîrleţ în faţa unui morman de pămînt. În spatele lui, cam la 5 metri, un ecran de cinema. Rulează filmul Dune, fără sonor.
Bineînţeles că am familie. Cu toate că unii se uită la mine ca la un animal. Le arăt unde sînt locuri, le vînd ponturi... zonele centrale sînt cele mai scumpe. Se învîrt, acolo sus, bani grei. Acum 15 ani, cînd ne-am mutat în oraş (face un gest cu mîna), eu şi soţia mea, zona asta era liberă. 5 ani mi-am văzut de treabă. Nu-i mare filosofie să sapi o groapă. Cumnatul meu lucra în primărie, aşa că după 5 ani m-au pus şef. Şeful groparilor. Un an de zile, un ziarist a tot dat tîrcoale pe aici. Mai păstrez şi acum ziarul. Am avut un scandal cu preotul pe tema asta. Ce viaţă după? Ce suflet? Ai murit, salut calu'. Ca pisicile, ca cîinii. Am văzut la viaţa mea atîţia morţi. Singurul meu prieten care m-a înţeles a fost Costel. Cînd îmi terminam treaba, treceam pe la el, pe la veceu. Eu primeam întotdeauna cîte ceva. Stăteam şi noi la un pahar de vorbă. I-am zis odată că meseriile noastre sînt foarte asemănătoare, se înrudesc. Tu le vinzi oamenilor hîrtie igienică, eu le vînd locuri de veci. Ţin minte că a venit într-o seară unul la cimitir, tocmai din Bacău: că să i-l dau pe frate-su să-l ducă acasă. Măi, zic, ai autorizaţie? Ai acte speciale de transport? Ai sicriu? Ăsta venise c-o valiză... C-o fi, c-o păţi, că una, că alta. Gata, dai o mie de lei şi ţi-l dau pe frate-tu. S-a făcut. Eu cu un coleg ne apucăm de treabă, îl dezgropăm, cică freate-su a fost actor. Vor să-i facă statuie în Bacău. I-l arăt, zice: el e. Capul şi corpul le împachetez frumos într-un sac de ciment, le pun în valiză Ce facem cu picioarele, că nu mai încap? Colegul ăsta al meu zice: am un bomfaier. Bun, îi tăiem picioarele, le băgăm în două pungi de un leu, pe urmă într-o plasă de rafie, iau banii, i le pun la ăsta în braţe, şi pe aici ţi-e drumul. Cum s-o fi descurcat, asta nu mai ştiu. Costel rîdea de se prăpădea. Băi, termină că nu mai pot, mă doare burta.
Cel mai nasol e iarna. Dai cu tîrnăcopul şi-ţi sare în cap. De nervi pînă la urmă o sapi. La unii le sapi groapa peste ceilalţi: tată, bunic, cum se nimereşte. După 10 ani poţi să-i îngropi peste ceilalţi. Într-o noapte a venit unul beat, cică să-l lăsăm să stea cu soţia. Stai, omule, cît vrei. La un moment dat auzim muzică. Ăsta dansa cu nevastă-sa. Venise cu casetofonul la el. Băi, zic, fără muzică. Dansează cît vrei, dar fără muzică. A dansat ăsta pînă pe la 5 dimineaţa. Acum mă înţelegi, Costele? Te-ai uitat atent la tipu' ăsta care a ieşit? Mă întreb ce-o fi avînd în diplomat? Hîrţoge şi mîncare, ăştia-s scîrţari, nu dau nimic, nici la cimintir nu dau, nici la budă. Ăştia au locuri centrale, cruci elegante, zeci de coroane. Ştii care-i faza? La ăştia nu plînge lumea, se smiorcăie, dar nu plînge. A vrut porţie dublă de hîrtie igienică, felul unu, felul doi. Mă tot întreb ce visează graşii ăştia? În străinătate n-ai atîta bătaie de cap, acolo-s crematorii... tehnica, domnule!, tehnica! Ţi-am spus că nu mai vorbeşte cumnatu-meu cu mine? Într-un fel îi dau dreptate. Mă sună într-o zi: vezi că trec pe la tine să văd ce faci. Noi trebuia s-o mutăm pe una în noul cavou al familiei. Ăştia aveau bani. Hai, îi zic. Asta era înmormîntată, femeia, într-un loc mai apos. Am luat capacu.... se lipise pielea de oase, o ridic, o punem pe nailon... jumătate din sicriu era în apă, apă limpede şi rece... Fane! Fane! Unde eşti, mă?
Era cumnatu-meu, mă căuta de nebun prin cimitir. Aici, aici. Măi, şi cînd mă uit în sicriu, văd o bucată mare, albă, cam cît două pîni rotunde... îi rămăsese la asta curu' în apă, alb şi tare ca săpunu'. Îi iau curu' în mîini - i se vedea gaura - şi ies din groapă cu curu ' în palme. Primire ca la preşedinţi, cu pîine şi sare. Ia, cumnate, nu vrei să fuţi şi tu ceva? Ăsta se apropie, beleşte ochii, mă înjură de mamă şi o ia la fugă. A dat în icter, a devenit vegetarian, pe mine m-a făcut portar. Aşa am ajuns din şef, portar. Cică să nu mai umblu cu morţii. Am pierdut două milioane la salar. M-a futut fără să vrea. Vezi şi tu, lumea evoluează, îi aduc cu mercedesul la cimitir, limuzine, sicrie capitonate, ţi se rupe inima cînd vezi că le bagă în pămînt. Dacă rămîneam şef, îmi făceam mobilă de mahon. Pe noi nu ne dotează, tot cu hîrleţeţu' şi tîrnăcopu', asta-i viaţa. Cu nevastă-mea nu vorbesc niciodată: ai ajuns? Hai mănîncă. Asta-i tot. La copii le e ruşine, de aia stau cu tine aici pînă adorm ei. Pînă mai ieri am avut şi eu bucuria mea. Ţi-am povestit? Acum trei ani, într-o noapte, după 11, la uşă, un scîncet. Stau puţin - hai să deschid. Băi, era o javră de cîine, o corcitură, fără rasă; nici mare, nici mic, avea şi o culoare a dracului, am văzut ziua, n-am putut să-mi dau seama ce culoare are nicioadată. Avea nişte ochi, parcă vorbea, nu alta. L-am lăsat să intre înăuntru, aveam nişte colivă şi cîteva coji de cozonac rămase de la o pomană. Le-a halit rapid pe toate, mi s-a făcut milă de el. Cum să-l dau afară? Stăteam lungit în pat şi mă uitam la el, el la mine. În clipa aia am ştiut că n-o să mai plece. Ştii cum l-am botezat? Dumnezeu. I-a vino aici, Dumnezeu. L-am mîngîiat pe creştet şi am vorbit cu el multă vreme. A simţit că mă luase frica. S-a îndepărtat şi a început să facă figuri: dădea din coadă, s-a ridicat în două labe, se lingea pe bot, ca la circ. Dimineaţa cînd au venit groparii, li l-am prezentat şi lor: ăsta-i Dumnezeu. Au început să rîdă, să facă mişto de mine şi de cîine. Pînă la urmă l-au acceptat. Au început să-i aducă de mîncare, era mascota noastră, ce mai. Ziua mai mult dormea, se ascundea pe undeva, habar n-am pe unde. Groparii ziceau că nu-i plac înmormîntările, îl speriau. Seara, cînd intram în tură, mă trezeam cu el la picioarele mele, să-l fi văzut cum se freca de mine. Cuţu, cuţu, Dumnezeu, ţi-e foame? Scoteam din buzunar biscuiţi, îi cumpăram biscuiţi vărsaţi, era înnebunit după biscuiţii vărsaţi. Stai, stai să-ţi povestesc. Nu-i vorba de asta, nici acum nu credeam în Dumnezeu, credeam în cîine. Era tovarăşul meu. Cîinele ăsta m-a făcut om, cum să spun? M-a umanizat. Avea ceva de şmecher în el. Şi avea şi bunătate de aia glumeaţă. Odată m-am scăpat soţiei şi i-am zis: să iei nişte biscuiţi vărsaţi pentru Dumnezeu. A ieşit cu scîntei, da' i-a trecut. Ţin minte că acu' un an murise un doctor celebru, unu pe nume Ioiart. Nu mai ştiu ce treabă aveam, dar am rămas în ziua aceea la cimitir. Venise o groază de lume. Eu eram înăuntru şi, dintr-odată aud voci, scandal. Ies afară şi ce crezi că era? Unul dintre gropari îi legase în glumă lui Dumnezeu o fundă roşie de coadă. Asta ca asta, stai să vezi. Mi-au spus groparii.... Dumnezeu s-a pişat scurt pe masa unde era sciriul cu doctorul. Pe urmă s-a repezit la straielele preotului ca turbatul. Popa înnebunise.
Ţipa şi se învîrtea cu cartea în mînă printre îndoliaţi. Ăştia urlau, popa urla: "Luaţi-l de pe mine! A turbat Dumnezeu!" Ăia care nu vedeau ce se întîmplă credeau că a turbat popa, că Dumnezeu cum să turbeze?! Tărăboi în toată regula.... cînd am ajuns eu, ţin minte şi acuma, am urlat: Linişte! Nu te mişca! Am urlat către preot: Băi, au încremenit cu toţii. Dumnezeu! am zis: Vino aici! Am scos un biscuit, nu i l-am dat. Îl ţineam aşa în aer şi am plecat de acolo cu cîinele. Au scris ăştai în ziar tot felul de bazaconii. M-a chemat la poliţie, a venit şi primaru': Care-i treaba cu Dumnezeu ăsta? Eu le explicam care-i treaba cu Dumnezeu. A venit episcopu'. Numai eu ştiam unde-i Dumnezeu, ei nu l-au găsit nicăieri. Pînă la urmă mi-au dat pace. Vorba aia, aveam de întreţinut o familie. Nu m-au dat afară de la lucru. Nevasta mă ura, dar mă şi iubea, mă iubea... cum să-ţi spun... Apăruse şi ea în ziar. Cînd îi puneam mîna pe cur, parcă-i puneam fierul de călcat. Păcătosule, eşti posedat, nu te apropia. Aşa că am început să plătesc nişte ţigănci, care vindeau flori la poarta cimitirului. Una dădea în cărţi. Astea nu vroiau să se fută cu mine înainte de a-mi ghici. Futaiu era pe gratis, dar trebuia să plătesc ghicitul. Trecuse 3 luni, poate şi mai mult, Dumnezeu tot numai eu ştiam unde e. Dimineaţa, cînd mergeam la lucru, mă abăteam pe la o tarabă cu fornneti. Cînd mă vedea dădea din coadă, eu îi ziceam: ce faci aici, Dumnezeu? Ţi-e foame? Îl mîngîiam pe cap, îl prindeam de coadă.... Arăta ca dracu'. Pînă la urmă i-am cumpărat nişte biscuiţi şi l-am dus acasă.
Stai să-ţi spun, n-o lua aşa. Ai răbdare. Normal că nu m-au crezut. Pînă la urmă s-au convins singuri. Nevastă-mea-i dădea de mîncare, copiii se jucau cu el. Era un răsfăţat, îşi găsise proştii. Pe bune, eram gelos pe Dumnezeu. Nu-ţi mai spun de nevastă... toată numai miere şi zahăr. Am început să-l urăsc. Cînd treceam pe lîngă el, îi băgam cîte un picior. Ce pizda mă-sii, locul lui era la cimitir. Ce atitudine să iau? Să-i fac morală unui cîine? Pe parcurs mi-am dat seama că acest cîine nu are memorie. De fapt nici un cîine nu are memorie. Îmi aduceam aminte de filmul ăla cu Decabal cînd Bastos spunea: în nemernicia mea, ca un cîine turbat... Ai văzut filmu'? Mi-e din tot filmu' ăla nimic nu mi-a rămas în minte, decît chestia asta. Eu mergeam noaptea la cimitir. Dumnezeu rămînea acasă. Normal că m-am enervat. Într-o noapte n-am mai rezistat. Am încuiat cimitirul şi m-am dus acasă. M-am uitat pe fereastră. Ceea ce am văzut, o să duc cu mine în groapă. Las-o baltă. N-o să-ţi spun niciodată.
Toată şmecheria asta cu cîinele de comapanie şi alte treburi din astea, a ţinut pînă în toamnă. Dumnezeu se îngrăşase. Avea o blană lucioasă şi, culmea, avea un miros... Măi, nu pot să-ţi spun a ce mirosea. Pur şi simplu n-am cuvinte. Ajung într-o dimineaţă acasă. Dumnezeu dormea în bucătărie. Se ridică şi aţă la fîşul meu. Începe să schiaune, să sară la cuier, să prindă cu dinţii. Uitasem că am primit un pahar de plastic cu nişte răcituri de la un coleg. Se topise şi îmi pătase fîşu'. Scot răciturile, cîte au mai rămas, le linge pe toate, linge fîşu' şi se culcă lîngă cuier. N-a mîncat nimic toată ziua, a zis nevasta. Sera m-am dus la lucru. Nimic important. După o oră apare Dumnezeu: zgîria uşa. Eram într-o pasă proastă, cuprins de amărăciune şi indiferenţă, aşa că în noaptea aia nu i-am zis nici un cuvînt cîinelui. Zilele trecau. Uitam tot mai des să cumpăr biscuiţi vărsaţi. În cele din urmă Dumnezeu şi-a schimbat programul. Noaptea prefera să doarmă afară. Se împrietenise cu groparii. Îl răsfăţau: turtă dulce, cozonac, colivă, oase de pui, oase de tot felu'. În 5 luni se făcuse cît un viţel. Odată se culcase pe aleea de acces a cimitirului oprind convoiul mortuar. Aşa că au trebuit să ocoloească. Au trecut cu sicriul peste morminte. Groparii erau îngrijoraţi. Dumnezeu avea toane, nu mai asculta ca înainte, plus că începuse să-şi facă nevoile pe unde apuca. Îşi ascundea mîncarea în mormintele proaspăt acoperite. Groparii au improvizat o cuşcă, au cumpărat un lanţ şi l-au legat pe Dumnezeu lîngă baraca unde îmi făceam eu veacul.
Aveam un vecin care lucra la abator. L-am rugat să-mi aducă resturi, carne, oase, ce se nimerea. Încet, ne-am împrietenit din nou. Dumnezeu se făcuse cuminte. Cînd era vreo înmormîntare, veneau copiii şi se jucaru cu el. Prinse gustul bomboanelor... Dar să trec peste chestiile astea şi să-ţi povestesc cum s-a întîmplat. De paştele morţilor. Cimitirul era plin. Peste tot numai flori şi zîmbete. Din vorbă în vorbă, lumea uită. Nu ştiu ce m-a apucat... îl dezleg pe Dumnezeu să se bucure şi el de atenţia copiilor. Totul părea normal. Nu ştiu cum, dar chiar atunci l-a apucat să-şi facă nevoile tocmai lîngă o cruce de marmură, de aia faină, a lu' doctoru' Ioiart. Iadul pe pămînt! Nepotu-su, îl pocneşte fix în ochii cu o praştie din aia cu bile de rulemenţi. Schelălăind de groază, Duimnzeu o ia ca turbatu peste morminte. Dă peste o fetiţă. Fetiţa cade şi-şi rupe o mînă, leşină. Se adună lume. Gălăgie, tărăboi. Toţi voiau să pună mîna pe Dumenzeu şi să-i rupă oasele. Să-l jupoaie. Dar ia-l de unde nu-i. A dispărut ca şi cum ai fi tras apa după el. Vine salvarea şi ia fetiţa. Şi culmea culmilor, salvarea se răstoarnă pe drum. Fetiţa dă cu capul de-o bară şi moare. M-au chemat iară la poliţie. Degeaba, n-au putut să-mi facă nimic. Ce vină aveam eu? C-am dezlegat un cîine? A doua zi după nenorocire, au adus fetiţa în sicriu la capelă. Lumea zicea: ce chip luminos are! E fericită! Sigur ajunge în rai. Pentru ea nu mai există probleme. A murit în Săptămînă Luminată. Cerurile sînt deschise. Rahaturi din astea. Eu ştiam că n-o să ajungă nicăieri. O s-o mănînce viermii, o să putrezească. O s-o scoată afară şi o s-o îngroape la comun - groapa familiei Muscă. Ăsta era numele de familie a fetiţei. Am citit pe cruce.
Eu nu am avut curajul să ies afară. Îi auzeam cum ziceau: porcul! ar trebui închis! cine a mai văzut cîine la cimitir?! El e singurul vinovat. Pe la 1 nu mai era nimeni în capelă. Am descuiat uşa şi am ieşit afară. Pustiu. Am intrat în capelă şi m-am uitat la fetiţă. Nu am simţit nimic. Nici o remuşcare. Nimic. Era la fel ca ceilalţi morţi. Cînd am ieşit, o luminiţă mică, gălbuie, sclipea în întuneric. Era ochiul lui Dumnezeu. Venise. Era chior. La înmormîntare nu s-a întîmplat nimic. Totul a decurs normal. Un timp Dumnezeu dispăruse. Nu l-a mai văzut nimeni, nici ziua, nici noaptea. Toţi au crezut c-a murit. Eu îmi luasem gîndul de la el. Era deja toamnă. Mă întorceam cu ăl mic de la şcoală, pe scurtătură, printre blocuri. Lîngă un containăr, îl văd pe Dumnezu scotocind într-o pungă. Fluier. Îşi ridică botul. Mă priveşte cu ochiul lui galben. Dă din coadă, face un pas, doi, ne privim o clipă şi se întoarce la punga lui. Seara, înainte de a intra în tură, trec pe la Tuţu, vecinu', ca să-mi dea nişte resturi de la abator. Dumnezeu mă aştepta în poarta cimitirului. M-a urmat înăuntru fără nici o bucurie, fără zbenguieli şi fără să dea din coadă. Era jigărit şi slab. Puţea. I-am dat de mîncare şi după multă vreme a intrat în baracă. Dormeam din nou împreună. Acum groparii nu-i mai acoradau nici o atenţie, îl urau şi de cîte ori îl vedeau, îl înjurau şi aruncau după el cu pietre. Dar de fugit n-a mai fugit. Într-o noapte, după două luni, pe la 9 seara, Dumnezeu a început să scheaune. Avea spumă la gură. Nu mai puteam face nimic şi, chiar dacă puteam face ceva, nu am făcut nimic. N-am sunat nici la veterinar şi nici nu m-am dus la farmacie să cumpăr ceva. Dumnezeu era otrăvit. Dimineaţa l-am găsit întins pe un mormînt, cu iarbă în gură. Poate că mîncase de durere pămînt. Era întins pe un mormînt vechi. Pe cruce nu se mai putea citi nimic. M-am întors la baracă, am luat un hîrleţ şi, chiar aici, pe mormîntul ăsta vechi, aici unde vedeţi şi voi, chiar acum, îl îngrop pe Dumnezeu (astupă groapa). Am ţinut mult la cîinele ăsta.