În partea a doua a interviului nostru cu Ovidiu Ghiniţă, laureat cu premiul UNITER pentru cel mai bun rol secundar, vorbim despre meseria de actor. Veţi vedea: nu este o discuţie fără rost! Actorul există în fiecare dintre noi, iar Ovidiu Ghiniţă chiar contează pe asta.
Revenind la filmografia ta, ea este internaţională. Ai lucrat şi cu cineaşti unguri, mai nou cu francezi...
Da, şi m-am înţeles foarte bine cu ei. Am făcut filme valoroase cu Gothar Peter, am cunoscut o altă lume, am lucrat cu actori deosebiţi, a fost foarte util pentru mine...
Apropo, ce părere ai de acest cinematograf românesc nou, de tinerii care fac vâlvă la festivalurile internaţionale?
Eu sunt mai suspicios în privinţa asta. Cred că ne-a venit rândul. Nu e vorba neapărat de valoarea filmelor, ci de faptul că trebuia să se întâmple până la urmă şi acest lucru...
Uite, te întreb ceva concret: Ţi-ar fi plăcut să joci rolul felcerului din 4 luni, trei săptămâni, două zile?
Nu, şi-ţi şi spun de ce: am nişte amintiri legate de o situaţie asemănătoare, foarte dureroase...mi-ar fi fost greu...
Nu-i atât de simplu? Nu poţi intra în pielea oricărui personaj?
Nu. De altfel eu nu cred în povestea asta cu intratul în pielea personajului. Adevărul e că nici nu-ţi pot spune cum fac eu personajele pe care le joc. În mod sigur este foarte important să găsesc ceva în mine din personajul respectiv. Numai că noi, fiecare, avem în noi foarte multe. Poate chiar totul, problema este să găsim exact acel ceva care ne foloseşte la crearea personajului.
Nu joci niciodată din rutină, din gesturile pe care un profesionist le stăpâneşte fără nici un efort?
Nu. De altfel nici nu cred că există prea multe trucuri dintr-astea. Lucrurile se schimbă, viaţa se schimbă, se schimbă până şi modul de a face actorie. De acea am vorbit despre deschidere, despre dorinţa mea de a atrage câţi mai mulţi oameni spre teatru, de a socializa mai mult modul de a face teatru. Aşa cum în lumea de limbă engleză există ore de dramă în programa şcolară, iar mai nou există şi la noi încercări de acest fel, eu doresc să mă folosesc de aceste oportunităţi şi să găsesc o cale a mea de a deschide uşa, de a-l sensibiliza pe om de actorul din el. Pe cât mai mulţi cu putinţă
Aştepţi anumite roluri?
Nu şi este mult mai bine aşa. Pentru mine nu există roluri mari sau roluri mici, mă gândesc mereu la ce s-a zis despre Shakspeare: un mare autor care nu a ştiut să-şi taie textele. Un pic cam stufos.
În ultimul tău film ai jucat alături de Gerard Depardieu. Cum a fost?
Cum să fie: normal de bine. Cel mai mult mi-a folosit întălnirea cu un alt mediu actoricesc, un alt mod de a face filme. Ca şi în cazul ungurilor, de altfel. Iar Depardieu este un tip extraordinar de normal, un om simplu şi plăcut, unul la care vezi că a muncit mult ca să ajungă acolo unde este. El a venit de jos ca foarte mulţi alţii din filmul francez şi a devenit astfel ceea ce se cheamă la ei un actor popular. Are astfel acea experienţă unică de viaţă a aceluia care a făcut multe şi de toate felurile, unele chiar mai puţin respectabile. De aceea el gândeşte şi simte foarte multe situaţii, lucruri, oameni...
Noi mai nou nu prea avem vedete actori. Până în 89 am avut. De ce oare?
Poate tocmai pentru că noi nu avem curajul să ne asumăm aceste roluri despre care am vorbit în cazul lui Depardieu. Rămânem plini de superbie în „artă”, coborârea între oameni, în viaţa de toate zilele ni se pare ceva care ne-ar putea micşora, distruge chiar. Sigur, discuţia presupune mai multe lucruri: există şi pericolul pierderii în divertismentul ieftin. Acesta este un mod vulgar şi descalificant până la urmă în încercarea de a deveni popular. Nu aceasta este calea...
Să vedem atunci calea ta. Cum îţi vezi viitorul artistic? Aici la Arad există pentru tine posibilităţi în continuare?
Da, în mod clar. Voi face ceea ce am făcut şi până acum plus acel ceva despre care am discutat mai sus. Încercarea aceea de a deschide teatrul spre oameni sau, poate aşa este mai exact, oamenii spre teatru. Acum, de exemplu, caut o sală, un spaţiu unde ar putea funcţiona acest atelier, această inedită trupă de teatru. Am format o asociaţie, acum încercăm să vedem cum o punem în acţiune. Nu văd nimic care să ne împiedice, nimic nu poate fi un impediment, dacă trebuie sau numai aşa se poate face teatru şi la Chişineu-Criş, nicio problemă. Nu cred în discuţii şi vorbe, cred în muncă şi acţiune, în pasiune cu tot ce înseamnă asta: eşecuri, succese, nu contează...
Eşti un om mulţumit?
Nu ştiu, ceea ce ştiu e că sunt un om cu ale lui...
Eşti un om bun?
Asta chiar nu ştiu. Umanul este pentru mine foarte vast şi elementar de important, de aceea mă agăţ de lucruri mai simple, mai concrete. Cum ar fi etica meseriei. Am un cult pentru parteneri, sunt foarte atent să nu fac rău partenerului, dimpotrivă: să-l ajut, să mă deschid spre el, să-i uşurez situaţia. Nu ştiu dacă ăsta înseamnă că sunt un om bun, ceea ce ştiu e că dacă între tine şi partener se realizează acel fluid, atunci e bine, te simţi bine.
Eu mă gândeam la ceva mult mai simplu: în etica asta a noastră cotidiană bun e cel care dă. Actorul, prin natura meseriei sale, dă, oferă...
Nu-i atât de simplu. Actorul face mult mai mult decât asta: el te lasă să te uiţi la el în ochi, ţi se deschide...
Nu e riscant?
Este foarte riscant, este de-a dreptul periculos...
Poate de asta nu te deschizi tu în viaţa de toate zilele?
Eu cred că în viaţa de toate zilele sunt cum trebuie să fiu. Merg la piaţă, vorbesc cu oamenii, mai observ anumite lucruri. Este drept: boema a trecut, am ajuns şi la o vârstă, există, din nefericire, o uzură, şi-apoi eu sunt de fapt un introvertit.
Asta-i ideea: doar pe scenă te deschizi total? E de fapt singura ta salvare, raţiunea existenţei tale?
Da, se poate spune aşa. Acolo mă deschid total, de la un moment dat uit de frica care se naşte din ideea că aş putea să mă trădez, să destăinui anumite conţinuturi de ale mele nu foarte cuminţi. Scena îţi oferă posibilitatea să te exprimi – chiar dacă prin textul altcuiva – fără să interacţionezi cu interlocutorul. Poţi spune, astfel, cea ce chiar vrei să-i spui pentru că nu eşti construit de el, iar el te va auzi în sfârşit...
Lajos Nótáros
Ovidiu Ghiniţă: un actor deloc grăbit (I)