Egotrip la Barcelona

După cum prea bine ştim cu toţii, Domnul a creat lumea în şase zile, iar în a şaptea zi s-a odihnit. Ceea ce ştiu mai puţini este că în ziua a opta Woody Allen a început să regizeze, şi de atunci nu s-a mai odihnit. A tot făcut omul nostru la filme, sau, mai precis, a realizat una bucată film etern repetat, nenumărate variaţiuni pe aceeaşi temă. Tema fiind, aţi ghicit desigur, Woody Allen. Nevrozele lui Woody Allen. Fanteziile lui Woody Allen. Eşecurile lui Woody Allen. Woody Allen în lift. Woody Allen trecînd strada. Woody Allen punîndu-şi întrebările fundamentale ale existenţei. Atît de mult Woody Allen pe metru pătrat ar putea cădea greu şi celui mai snob stomac, dar premisa de la care porneşte  Woody Allen este că nu este singur- undeva, pierduţi în absurdul fiinţări, se găsesc sute, mii, chiar milioane de Woody Alleni. Şi tot ceea ce îşi doresc este să vadă un film despre Woody Allen..

Ultima faptă comisă de Woody Allen pentru încîntarea tuturor Woody Allenilor de pe planetă are un titlu improbabil de cretin, şi anume Vicky Cristina Barcelona. Explicaţia ororii este că vom vedea un film despre două americance, una brunetă (Vicky), una blondă (Cristina) petrecîndu-şi vara într-un frumos şi extravagant oraş european (Barcelona). Liniştiţi fiind de această informaţie, tresărim speriaţi, cu inima îngheţată de îngrijorare:bine, bine, dar unde este Woody Allen!?

Răspunsul este din nou la-ndemîna: Woody Allen este peste tot. Căci deşi, probabil spre uşurarea multora, în acest film nu bîntuie nici un new yorkez mic, chelios, ochelarist şi nevrotic, spiritul său este omniprezent. De la vocea din off care ne deapănă firul poveştii, trecînd prin personajele feminine desprinse din bestiarul Allen şi pîna la improbabilul alter ego iberic- suflul maestrului răscoleşte meseta spaniolă. La prima vedere Juan Antonio este orice altceva decît Woody Allen, dar desigur, pe măsură ce povestea avansează, ne dăm seama că între cei doi există o unică diferenţă fundamentală: de astă dată Woody Allen arată ca Javier Bardem, acesta fiind probabil visul secret al tuturor Woody Allenilor. Am adăuga că probabil este coşmarul Javier Bardemilor, dar spaniolul se descurcă atît de pervers de bine în rol încît trebuie să concluzionăm că şi el este de fapt un Woody Allen captiv într-un trup inadecvat.

VCB (refuzăm să mai aşternem încă o dată toată tărăşenia pe hîrtie) este deci un Woody Allen clasic, adică unul bun, cu adevărat bun. Deoarece în anii recenţi, obosit de milenii de neîntrerupt angst, ochelaristul nostru a coborît puţin ştacheta şi a realizat cîteva filme numai bune de vizionat miercuri seara pe sărite înainte de meci. VCB însă aparţine unei cu totul alte categorii: un film care pare diafan şi chiar exuberant la prima vedere reuşeşte totuşi să abordeze cîteva teme fundamentale- şi grele. Pe lîngă psihoza alleniană care a produs din nou un scenariu inteligent şi parşiv, meritul principal pentru această realizare este a celor doi actori spanioli- atît Bardem cît şi Penelope Cruz sînt atît de spectaculoşi şi savuroşi în rol încît poţi tolera cu uşurinţă pînă şi performanţa de cocker spaniel speriat a lui Scarlett Johansson. Locaţia filmului, deşi într-adevăr palpitantă, este în fond nu foarte esenţială- Woody Allen şi-a dorit pur şi simplu un loc departe de casă unde poate fi Woody Allen fără să-i fie frig la oase. Dacă Woody Allen ar fi simţit nevoia să fie Woody Allen pe ploaie, filmul s-ar fi putut numi Anita Brenda Londra. Ceea ce nu schimbă faptul că VCB este unul dintre acele filme din ce în ce mai rare care sînt amuzante şi dau de gîndit în acelaşi timp, desprinse din viaţa reală sau imaginară, viaţa noastră, a tuturor Woody Allenilor din lume.

Vicky Cristina Barcelona, SUA-Spania, 2008, 96 min. Cu: Rebeca Hall, Scarlett Johansson, Javier Bardem, Penelope Cruz, Patricia Clarkson. În regia lui Woody Allen.


Iulia Nótáros