După câte ne dăm seama, Ovidiu Ghiniţă este primul actor arădean recompensat cu un premiu UNITER pentru interpretare. Premiul, acordat pentru rolul tatălul din spectacolul Vis. Toamna, a venit să scoată în evidenţă un actor care de 18 ani este liderul de necontestat al trupei arădene. Singurul care contestă, prin modestie şi discreţie, acest adevăr este chiar el. Să vedem cum…
- Deşi eşti, indubitabil, liderul trupei din Arad, nu eşti arădean. Când, cum ai ajuns aici?
- Povestea este mai complicată. Eu vin din zona vizualului. Am terminat Artele Plastice din Bucureşti. De loc sunt din Iaşi, ca gene sunt român, rus, polonez, bulgar. După terminare, am fost repartizat la o întreprindere socialistă din Botoşani. Şi care, de fapt, nu exista. Atunci m-am dus la teatrul de acolo şi i-am întrebat dacă nu au nevoie de un actor. Aveau. Studiile mele se puteau echivala, aşa era pe atunci, şi acolo am rămas.
- Aveai antecedente?
- Cum să nu. Eram un actor amator cu vechi stagii, inclusiv la teatrul studenţesc Podul. Aveam o tendinţă uşor histrionică de când mă ştiu. La Botoşani am făcut performanţă de la început. Era acolo o trupă deosebită cu Dan Puric, Laurian Oniga, un adevărat laborator de teatru. Am făcut trei spectacole de referinţă, remarcate, am fost foarte repede căutat pentru film, a fost bine de la început. Am rămas acolo până la revoluţie. Pare un loc pierdut, dar atunci era o anumită efervescenţă culturală, cu nişte oameni având calităţi pe care acum le întâlneşti mai rar.
- Era ceva care aducea a Grotowski?
- Oarecum. Sigur nu la anvergura aceea. Grotowski s-a dus într-un orăşel lângă Wroclav, a făcut o formă nouă de teatru cu actori puţini şi cu spectatori la fel de puţini. Spectacolele Laboratorului lui Grotowski se desfăşurau în săli fără scenă, unde actorii se amestecau cu spectatorii. Spectatori care rar treceau de optzeci. La Botoşani am rămas, totuşi, oarecum în cadrele teatrului clasic
- Şi atunci de ce ai plecat în 90 din Botoşani?
Nu ştiu exact. Simţeam nevoia. Aveam şi prieteni la Arad, îl aveam aici pe Ştefănuţ, am zis, hai să mă duc mai la vest. Am locuit o vreme la hotel, am venit cu întreaga familie, am fost ajutat, până la urmă a fost bine. Eu n-am trăit momentul acela din '89 foarte dramatic, sosind aici eram încântat de oamenii pe care i-am găsit. Se spune că cei de aici sunt mai înceţi la gândire, o fi da' le merge mintea.
- Dar la Botoşani, înainte de 89, n-ai avut probleme, hai să le spunem politice? Eşti un tip cu o personalitate puternică, greu de strunit...
Am avut, cum să nu. Mergând până la interdicţia de a juca. Nu participam la spectacolele omagiale, la recitări şi manifestări dedicate cuplului. Am fost chemat la partid, iar după ce am refuzat, mi s-a interzis să apar pe scenă, să joc în filme. Noroc că era cu puţin înainte de schimbarea din '89. Dar nu de asta am plecat din Botoşani.
- La Arad, la teatru, ce ai găsit?
- Teatrul din Arad tocmai se desfiinţa. Lumea pleca, fiecare la locul lui, unde spera să fie mai bine. Am rămas puţini, a fost dificil, trebuia să facem spectacole atâţia câţi eram. Lumea era dezorientată, schimbarea ne-a prins pe toţi.
- Şi cu toate acestea ai rămas aici 18 ani, cu toate că, sunt convins, nu erai lipsit de oferte, puteai pleca în locuri mai sigure...
- De plecat, puteam pleca şi sub ăialalţi. După ce am luat premiul pentru cinema cu Cei care plătesc cu viaţa, am fost chemat de un tovarăş, Dulea, o fiară, să-mi propună nişte locuri prin Bucureşti. Niciodată nu m-am gândit la un loc anume. Eu cred că lucruri bune poţi face oriunde.
- Este adevărat, dar dacă eşti la Bucureşti, eşti mai la vedere, poţi fi găsit mai uşor, poţi avea mult mai multe oportunităţi...
- Aşa este, dar treaba aceasta nu m-a preocupat niciodată. Nu ştiu de ce, aşa sunt eu, nu cred în succes, cu toate că ştiu, succesul poate ţine în viaţă un artist. Dar te şi poate termina. Eu cred în caracterul motivant a ceea ce faci, ceea ce creezi. Un text care te prinde şi căruia vrei să-i dai viaţă.
- Ai foarte mare încredere în tine...
- Da, am. Dar nu la modul absolut. Atunci când încep să lucrez la un text sau la un personaj, această încredere se transformă în altceva. Siguranţa mea se clădeşte pe sentimentul de nesiguranţă care se naşte întotdeauna în astfel de situaţii. Eu nu vreau să ies neapărat în faţă. Realizez că sunt oameni mai puţin talentaţi ca mine, dar sunt alţii şi deasupra mea, mai buni ca mine. Îi văd pe toţi şi încerc să rămân ceea ce sunt eu de fapt. Şi de aici şi încrederea asta în mine. Mă uit la ei, apreciez nivelul la care se află ei, iar asta îmi dă curaj. Îmi dau seama că e posibil. Probabil, am ajuns să-mi cunosc locul. Este foarte uşor să te construieşti, să-ţi faci un piedestal, să dai lecţii, să perorezi, să încremeneşti pe soclul pe care tu singur ţi l-ai făcut. Să nu mai fi deschis, proaspăt, simplu, să-ţi oferi posbilitatea să vină la tine ineditul.
- Încerc să înţeleg. Aici la Arad puteai ajunge uşor şi director de teatru. Chiar nu te interesează?
- Chiar de loc. Mă interesează să lucrezi cu oameni, mă interesează să deschid uşa, m-ar interesa o liberalizare mult mai accentuată a meseriei pe care o practic. Aş chema spre teatru cât mai mulţi oameni şi cât mai diferiţi. Cu toate că n-am panici privind criza din teatru despre care se tot vorbeşte. S-ar putea să fie, nu zic, dar cred în alternativă, de fapt cred în posibilitatea de a găsi moduri noi de a atrage oamenii spre teatru. Nu cred nici în aceste opoziţii vechiculate mai nou dintre teatrele de repertoriu sau de proiecte, cred că fiecare comunitate are dreptul să aleagă forma de teatru de care are nevoie şi pe care doreşte s-o promoveze. Aici la Arad, de exemplu, raportat la întreaga ţară, suntem într-o zonă bogată, o zonă care poate să-şi permită să ţină un teatru de repertoriu.
- Să regizezi, nu te-ai gândit?
- Nu ştiu, nu mă prinde, se pare. E o chestiune de personalitate, trebuie să fi cineva care ştie să dea impulsuri, este o altă atitudine. Meseria asta se face împreună, fiecare trebuie să-şi cunoască rostul şi locul. E mai bine aşa. Uite, având la bază studii de artă plastică, am mai făcut scenografii, în ultima vreme, este drept, nu, dar acasă pictez.
- Venind spre premiul pe care l-ai obţinut nu de mult, vreau să te întreb ce înseamnă pentru tine familia. O fac şi pentru că, la primirea premiului, ai vorbit mult despre ea, le-ai mulţumit copiilor, soţiei, familiei ...
- Este un caz fericit. Suntem o familie cu preocupări comune sau dacă nu, foarte asemănătoare, legate de artă. Vorbim aceaşi limbă, soţia mea, de exemplu, ar putea să fie o foarte bună regizoare, aşa că la noi în bucătărie se mişcă idei, nu numai cratiţe. Avem un schimb şi de idei, nu numai de sentimente. Fata face arhitectură, cei doi băieţi muzică, ce mai: suntem şi acasă o trupă completă.
Dar premiul? Cât de important a fost pentru tine?
- E bine ca premiile să nu fie foarte importante. Au importanţa lor, e bine că a venit atunci când trebuia să vină, dar nu e bine ca importanţa unui premiu să fie exagerată. E un punct în cariera mea, este un premiu prestigios, necontestat în lumea teatrală românească.
- Despre filme, acum. Puţini ştiu că eşti un actor cu o filmografie foarte bogată. În câte filme ai jucat?
- Nu ştiu, trebuie să fie în jur de douăzeci. Sau peste. Ce să spun? În primul rând că eu nu mă uit la filmele pe care le fac.
- Chiar de fel? De ce?
- Am o stranie emoţie în faţa lor. Cred că e şi un reflex al faptului că nu mă uit în oglindă. Poate pentru că rămân prin definiţie un actor de teatru. Spectacolele în care joci nu le mai revezi niciodată. Eu nici la înregistrările despre spectacolele mele nu mă uit. M-am văzut foarte rar, doar fugitiv, în rolurile mele...
- Pe bune: nu te uiţi în oglindă?
- Foarte rar. Uite şi barba asta. Probabil, nu vreau să văd anumite lucruri...
- Crezi că ai o oglindă interioară?
- Da, cred că asta este....
Lajos Nótáros